subcâmpul psihologiei care se ocupă de transformarea de la fizic la psihologic prin detectare, identificare, discriminare și scalare.

psihofizica își are originea în cercetarea lui Gustav Fechner (1801-1887), care a studiat mai întâi relația dintre stimulii fizici care intră și răspunsurile la aceștia. Psihofizicienii au folosit în general două abordări în studierea sensibilității noastre la stimulii din jurul nostru: măsurarea pragului absolut sau descoperirea pragului de diferență. Studiind pragul absolut folosind metoda stimulilor constanți, un experimentator va produce, de exemplu, un ton extrem de slab pe care ascultătorul nu îl poate auzi, apoi va crește treptat intensitatea până când persoana îl poate auzi; la următoarea încercare, experimentatorul va reda un sunet care se aude clar, apoi îi va reduce intensitatea până când ascultătorul nu îl mai poate auzi. Pragurile pot fi, de asemenea, constatate prin metoda stimulilor constanți. În această abordare, stimulii de intensitate variabilă sunt prezentați aleatoriu. Deși pragul măsurat al unui observator se va schimba în funcție de metodologie, această tehnică oferă o estimare a sensibilității unui individ.

o abordare psihofizică diferită combină conceptul de abilități senzoriale cu deciziile și strategiile pe care un observator le folosește pentru a maximiza performanța într-o sarcină dificilă. În loc să încerce să identifice un singur punct pentru Prag, psihofizicienii care folosesc teoria detectării semnalului au dezvoltat modalități de a măsura sensibilitatea unui observator la stimuli în moduri care depășesc conceptul simplu al pragului. Unele cercetări psihofizice implică identificarea stimulilor. Este posibil să nu existe nicio întrebare dacă putem detecta un stimul, dar uneori nu îl putem identifica. De exemplu, oamenii pot detecta adesea mirosurile, dar nu le pot identifica. Cercetările în acest domeniu s-au concentrat pe determinarea cantității de informații necesare pentru a permite unei persoane să identifice un stimul. Identificarea constituie o parte relativ mică a cercetării psihofizice, deși o astfel de cercetare are aplicații practice importante. De exemplu, în dezvoltarea telefoanelor utile, cercetătorii au trebuit să evalueze cât de mult „zgomot” sau sunet nedorit ar putea însoți vorbirea într—o conversație telefonică, astfel încât un ascultător să poată înțelege ceea ce s-a spus-adică să identifice cu exactitate cuvintele rostite.un al treilea domeniu al psihofizicii implică discriminarea diferiților stimuli sau praguri de diferență. Nu există doi stimuli fizici absolut identici, deși pot părea a fi. Întrebarea de interes aici este cât de mare trebuie să fie diferența dintre doi stimuli pentru ca noi să o detectăm. Cantitatea cu care doi stimuli trebuie să difere pentru ca noi să detectăm diferența este denumită JND sau doar diferență vizibilă. Cercetările au indicat că pentru stimulii de intensitate scăzută, putem detecta o diferență mică, pe măsură ce intensitatea crește, avem nevoie de o diferență mai mare. Uneori psihofizicienii folosesc timpul de reacție ca o măsură a cât de diferiți sunt doi stimuli unul de celălalt. Când doi stimuli sunt foarte asemănători, este nevoie de mai mult timp pentru a decide dacă sunt diferiți, în timp ce diferențele mari duc la timpi de reacție rapizi.

concepte în psihofizică

prag absolut: pe măsură ce stimulul se întărește din nedetectabil, punctul în care persoana îl detectează mai întâi.

teoria detectării semnalului: teoria referitoare la interacțiunea capacităților senzoriale și a factorilor decizionali în detectarea unui stimul.

praguri de diferență: moment în care se poate face diferența între doi stimuli. Acest punct este numit doar-diferență notabilă.

scalare: utilizarea scalelor de evaluare pentru a atribui valori relative (de exemplu, evaluarea pe o scară de la unu la zece) experiențelor senzoriale.zona finală de interes pentru psihofizicieni este scalarea, activitatea de a decide cât de mare sau mic este ceva sau cât de mult este prezent. Orice experiență senzorială poate fi scalată. De exemplu, dacă atractivitatea unui tablou este evaluată pe o scară de la unu la zece, acesta este scalat. Dacă pictura este evaluată la nouă, este considerată mai atractivă decât o pictură evaluată la opt. Acest exemplu simplu oferă conceptul care stă la baza scalării, dar psihologii au dezvoltat tehnici mai complicate și abordări matematice sofisticate ale scalării.