antitrombina este o glicoproteină critică pentru reglarea coagulării. Acțiunea sa principală este inhibarea factorilor de coagulare activi IIa (trombină) și Xa. În plus, există tot mai multe dovezi care sugerează că antitrombina joacă, de asemenea, un rol în inhibarea inflamației în mediul endoteliului vascular. Antitrombina plasmatică redusă poate rezulta din deficiență congenitală sau poate apărea secundar dintr-o serie de tulburări, cum ar fi disfuncția hepatică, copilăria prematură și sepsisul sau ca urmare a intervențiilor, cum ar fi chirurgia majoră sau bypass cardiopulmonar. Deficitul Congenital de antitrombină este cel mai important din punct de vedere clinic dintre trombofilii moșteniți, ceea ce duce la tromboză la majoritatea celor afectați. Provocarea în gestionarea acestor pacienți este prevenirea trombozei care poate pune viața în pericol, reducând în același timp riscul la fel de semnificativ de hemoragie asociat cu anticoagularea pe termen lung. Acest lucru se realizează în primă instanță prin identificarea episoadelor cu risc ridicat, cum ar fi intervenția chirurgicală, imobilitatea și sarcina pentru care anticoagularea profilactică poate fi utilizată pe termen scurt. Profilaxia pentru astfel de perioade este asigurată cel mai bine prin utilizarea heparinei cu greutate moleculară mică (LMWH) cu înlocuirea sau adăugarea concentratului de antitrombină în circumstanțe deosebit de riscante. În cazul sarcinii, concentratul de antitrombină este adesea utilizat în jurul datei nașterii, când LMWH poate crește riscul de hemoragie post-partum. Pe măsură ce pacienții cu deficit congenital de antitrombină îmbătrânesc, riscul lor trombotic crește treptat, iar pentru mulți pacienți anticoagularea pe termen lung devine inevitabilă din cauza episoadelor recurente de tromboembolism venos. A existat mult interes pentru rolul deficienței antitrombinei în stabilirea sepsisului și a pacientului bolnav critic, unde există o corelație clară între severitatea bolii și gradul de reducere a antitrombinei. Cu toate acestea, nu este clar în ce măsură epuizarea antitrombinei afectează starea clinică a acestor pacienți. O serie de studii au investigat utilizarea antitrombinei ca tratament în cadrul terapiei intensive, concluzia generală fiind că există un beneficiu pentru utilizarea acesteia, dar numai dacă se utilizează doze mari supra-fiziologice. De asemenea, a devenit clar că utilizarea concomitentă a oricărei forme de heparină elimină orice beneficiu poate fi derivat din tratamentul cu antitrombină în acest cadru. Până de curând, înlocuirea antitrombinei era disponibilă doar ca produs derivat din plasmă, care, în ciuda inactivării virale eficiente, prezintă încă un risc incert de infecție transmisă prin transfuzie. Un produs antitrombinic recombinant aflat acum în curs de investigare și recent licențiat în Europa poate oferi o opțiune alternativă utilă de tratament.